Legislație și Administrație

Obligațiile cetățenilor

Menționarea obligațiilor implicite rezultate din garantarea drepturilor cetățenilor trebuie făcută întrucât legile românești actuale nu au ținut seama de un astfel de principiu în momentul elaborării și promulgării lor.

În acest sens, cel mai bun exemplu vine tocmai din domeniul muncii, acolo unde pentru angajați sunt garantate o mulțime de drepturi prin Constituție. Totuși, nicăieri nu sunt prevăzute în legislația României și obligațiile celor care uzează de dreptul de a munci.

 

Dacă asumarea obligațiilor în cazul uzului unui drept nu este legiferată -pentru că uzul dreptului respectiv creează în mod automat și o serie de obligații- cetățenii nu o să-și asume niciodată și obligațiile respective. Astfel, nu va exista niciodată un echilibru și o echitate adevărată în societatea românească.

În privința exemplului prezentat mai sus el derivă din faptul că reglementarea raporturilor de muncă a fost făcută în România cu ajutorul unei legislații de tip protecționist, socială, poate cu o inspirație ușor socialistă, conform unei ideologii care consideră că doar angajații trebuie să fie protejați, iar acționariatul și antreprenorii sunt priviți ca un rău necesar de care statul are datoria să-i protejeze pe angajați. Dar cum își poate închipui cineva că un antreprenor poate crea o afacere fără implicarea factorului uman? Antreprenorul are nevoie de oameni, însă așa cum el trebuie să respecte drepturile constituționale ale angajaților, și angajații ar trebui să-și asume -tot conform legislației care impune acest lucru antreprenorilor- obligațiile ce derivă din dreptul la muncă.

De exemplu, în realitate, deși există unele prevederi legislative și în privința obligațiilor angajaților, dacă aceștia nu le respectă, practic lor nu li se poate întâmpla mai nimic. Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu un angajat vrea să părăsească locul de muncă în momentul „X”, o poate face fără să existe nicio formă coercitivă. Singura variantă în această situație pentru un angajator este mai mult teoretică și se referă la faptul că poate să-l dea pe angajat în judecată pentru a-l determina să respecte contractul de muncă asumat. Însă această variantă nu este una reală tocmai din cauză că soluționarea este târzie și implică mai mult efort decât beneficii. În schimb, dacă angajatorul vrea la fel de rapid și intempestiv să renunțe la un angajat, nu poate să o facă. Adică nu are dreptul de a concedia pe loc un angajat.

Deci, în prezent un angajat are dreptul de a munci dar nu este obligat să își exercite și obligația de a munci corespunzător. În acest caz, legislația privește cu unități de măsură diferite obligațiile angajatorilor și pe cele ale angajaților, tocmai pentru că avem o reminiscență din perioada comunistă atunci când vorbim despre relațiile de muncă.

În schimb, dacă vorbim despre relațiile dintre două persoane juridice, acolo statul nu mai intervine -lucru absolut normal-, iar în acel caz condițiile contractuale consfințesc înțelegerea dintre părți. Astfel, dacă două companii stabilesc prin contract că în 24 de ore pot decide să nu mai colaboreze, acest lucru se poate întâmpla. Dar de ce să nu fie acest lucru posibil și în relațiile de muncă, fără teama de abuzuri? Și spun fără teama de abuzuri pentru că nu există angajator care să nu aibă nevoie de angajați.

Tocmai pentru a putea alinia toată legislația la o stare de normalitate și pentru că statul trebuie să creeze un mecanism de echilibru între părți, Constituția trebuie să consfințească la nivel de principiu și obligațiile cetățenilor, nu doar drepturile.

E drept că în prezent există unele prevederi în legislație și în cazul demisiei angajaților -este vorba despre perioada de preaviz- dar dincolo de prevederile din legislație intervine o întrebare simplă: „Ce se întâmplă dacă angajatul respectiv nu anunță din timp că vrea să demisioneze și nu vrea să respecte perioada de preaviz?”. Ei bine, răspunsul este că, practic, acelui angajat nu i se întâmplă nimic.

Tocmai de aceea este necesar ca un antreprenor care își caută angajați să poată pune și condițiile lui, condiții pe care angajații -evident- nu sunt obligați să le accepte. Din contră, le pot negocia, neexistând o voință unilaterală, ci un acord al părților. Este nevoie însă ca în cazul în care cineva a semnat un contract să-și asume condițiile agreate. Astfel, legislația trebuie să stabilească unele coordonate marcând până unde poate merge negocierea. Acesta este până la urmă rolul legislației: să prevadă că într-un contract nu pot fi stabilite clauze abuzive, cum ar fi, de exemplu, timpul de muncă. Adică într-un contract să nu poată fi menționat că un angajat muncește 10 ore pe zi când prin lege sunt stabilite 8 ore.

Cadrul legislativ care coordonează relațiile de muncă trebuie să fie stabilit la nivel național, dar modul de desfășurare a activității la locul de muncă și condițiile de încetare a raporturilor de muncă ar trebui să fie lăsate la nivelul liberului arbitru dintre cele două părți implicate, fără ca statul să favorizeze pe nimeni, nici pe angajator, nici pe angajat.

Este foarte adevărat că ne convine să fim favorizați în funcție de tabăra în care ne poziționăm, dar, dacă ne repoziționăm, punctul de vedere s-ar putea să nu ne mai convină. Așadar, cel mai corect este să avem parte de legi și mecanisme care echilibrează situațiile, iar instituțiile statului ar trebui să restabilească acest echilibru atunci când apar derapaje, nu să intervină pro sau contra cuiva.

Nu ai drepturi pentru a publica.