Educatie

Probleme și soluții pentru sistemul educațional

 educatieÎn condițiile actuale de dezvoltare economică și socială, procesul educațional poate să devină performant doar dacă va funcționa respectând două principii fundamentale:

- să fie specializat cât mai devreme;
- să țină cont de tendințele și de proiectele viitoare de dezvoltare pe termen mediu și lung

Una dintre marile probleme ale sistemului educațional românesc este dată de faptul că absolvenții, după ce au încheiat un proces educațional, nu pot folosi aproape la nimic cunoștințele dobândite. În schimb, aceștia iau contact cu mediul economic real, acolo unde constată că trebuie să facă cu totul altceva față de ceea ce au învățat în școală.

O altă carență, la fel de importantă, este modul în care se desfășoară procesul educațional. După cum spuneam, sistemul educațional româ-nesc pune în continuare un accent pronunțat -începând de la clasele primare, până la învățământul universitar- pe acumularea de cunoștințe teoretice. În schimb, acum, când există nenumărate posibilități destocare și accesare rapidă a informației, ar trebui ca procesul educațional românesc să țină seama de vocație și de dezvoltarea capacității elevului și a studentului de a găsi și aplica aceste informații, nu de a le memora.

De asemenea, nu trebuie să uităm nici de evoluția și accelerarea dezvoltării meseriilor aplicate. Cu alte cuvinte, va trebui să ne uităm în eco-nomia reală, pentru a vedea care sunt tendințele, iar sistemul educațional ar trebui să vină în întâmpinarea necesităților din economie cu oameni bine calificați și specialiști care generează performanță economică, nusă perpetueze niște programe școlare făcute cu ani în urmă, care au aplicabilitate redusă în economia reală.

Dar mai întâi de toate este necesar ca în sistemul educațional românesc să fie realizată o ierarhizare clară a nivelurilor de educație. În acest sens, un model a început să fie pus în aplicare, însă nu suficient de bine.

Astfel, la nivelul primar și gimnazial pot fi predate cunoștințe generale elevilor, dar de la nivelul liceal ar trebui să existe specializări cerute pe piața muncii de mediul economic, întrucât interdependența și conexiunea dintre piața muncii și sistemul educațional ar trebui să aibă un rol covârșitor în stabilirea programei școlare.

Drept urmare, investițiile pe care le proiectează mediul economic și de afaceri în România ar trebui să fie întâmpinate cât mai prompt și mai bine de sistemul educațional pentru că o investiție nu se face doar pentru o jumătate de an sau un an. O astfel de decizie este luată pe termen mediu și lung, iar nevoia de specialiști pe care o au investitorii trebuie cuplată imediat cu specializările abordate în sistemul educațional.

De asemenea, în învățământul generalist, abordarea corpului profesoral ar trebui să se concentreze nu neapărat pe notarea elevilor și acordarea de note, ci, mai degrabă, pe observarea înclinațiilor fiecărui elev, din punct de vedere vocațional, chiar de la vârste fragede. Acest lucru este necesar pentru că tocmai în perioada generalistă ar trebui să se facă această diferențiere, nu după clasa a 9-a.

În schimb, în gimnaziu este nevoie să fie manifestate două componente:

  • Una de cunoștințe generaliste;
  • Alta de cunoștințe aplicate, adecvată abilităților și aptitudinilor individuale ale elevilor.

De exemplu, nu are rost să chinui un copil cu aptitudini muzicale să acumuleze cunoștințe generale până în clasa a 9-a, iar între timp să fie obligat ca aptitudinile native să și le cultive separat. Tocmai de aceea, la un moment dat, în urma evaluărilor și rezultatelor, părinții și profesorii ar trebui să ia o decizie potrivită pentru fiecare elev, în funcție de aptitudinile de care acesta dispune.

A treia mare problemă a sistemului educațional românesc o constituie fenomenul învățământului paralel. Acesta se dezvoltă încă din perioada gimnaziului și este justificat, pe de o parte, de faptul că elevii au nevoie de ore suplimentare pentru a reuși să promoveze examenele ce îi așteaptă, iar pe de altă parte, de faptul că profesorii au venituri mici.

Totuși, aceasta a ajuns să fie o practică meschină, prin care elevii sunt determinați prin notele mici acordate la orele de curs tocmai pentru a ajunge la meditațiile acelor profesori, pierzându-se astfel sensul de meditație la care un elev sau student mergea pentru a avea parte de obiectivitatea unui terț profesor. Așa am ajuns în prezent la un fenomen de învățământ paralel prin intermediul căruia copiii finanțează profesorii în virtutea acestor meditații particulare ce nu prea mai au legătură cu factorul motivant-educațional, ci doar cu nevoile financiare ale profesorilor în discuție.

Ei bine, în lumina acestor trei probleme principale, elevii și studenții care sunt susținuți cel puțin parțial de stat, ar trebui să beneficieze de un sistem în care finanțarea să urmărească beneficiarii procesului de învățământ (copiii și tinerii), nu furnizorii de servicii educaționale (grădinițele, școlile, liceele sau universitățile).

Concret, în venitul unui profesor ar trebui să existe o componentă de finanțare directă care ar fi echivalentul unui salariu minim pe economie, la care ar trebui ca apoi să se aplice o a doua componentă, reprezentată de coeficienți financiari pentru fiecare elev pe care îl are la ora de curs.

Aceasta este singura măsură armonizată conform legilor economiei de piață ce poate face diferența între un profesor care se implică cu ade-vărat în procesul educațional la orele de curs și altul care nu procedează astfel. În plus, măsura în discuție ar trebui să fie aplicată în paralel cu modificarea statutului profesorilor, astfel încât aceștia să fie declarați liber-profesioniști, așa cum spuneam și în capitolul „Muncă și protecție socială".

Astfel, pentru stimularea financiară a profesorilor din ciclul preuniversitar, ar trebui ca, prin intermediul acestui sistem să le fie permisă desfășurarea activității în mai multe unități educaționale, fie ele de stat sauprivate, așa cum se întâmplă în prezent în cazul profesorilor din mediul universitar. Acolo, profesorii pot ține cursuri la două sau mai multe universități, fiind plătiți după numărul de cursuri susținute în fața studenților. Astfel, am avea într-adevăr cadre universitare și profesori de excepție prezenți și în instituțiile de învățământ particulare și în cele de stat.

Drept urmare, după implementarea acestei măsuri, sistemul românesc de educație va putea intra în sfârșit într-un proces de valorizare, care va duce la rândul său la competitivitate și performanță, atât în actul educațional, cât și în valoarea fiecărui tânăr care va încheia un ciclu de educație conform capacităților sale intelectuale. Deci, această flexibilizare a pieței muncii în cazul corpului profesoral ar crea un mecanism de performanță în sistemul educațional.

Un ultim aspect, extrem de important pentru ca procesul educațional să fie performant în ansamblul său, impune ca toate unitățile de învățământ să fie administrate de manageri profesioniști. În mod evident, acești manageri nu au întotdeauna cunoștințe aplicate foarte profunde în domeniul educației, dar nici nu este de datoria lor să aibă, pentru că ei trebuie să fie în principal buni administratori. În aceste condiții, însă, ar trebui ca managerii unităților de învâțământ să fie consiliați de specialiști care să-i ajute în procesul decizional de natură administrativă, astfel încât deciziile luate să aibă un impact cât mai bun asupra performanțelor educaționale ale instituțiilor administrate în acest mod.

Mai mult, pe lângă performanță, administrarea într-o formă profesionistă a instituțiilor de învățământ ar asigura și o reală flexibilizare a procesului educațional. În plus, astfel se va ridica și nivelul de educație,pentru că orice instituție va căuta profesori cât mai bine pregătiți și mai interesați de soarta elevilor sau a studenților pe care îi pregătește.

Altfel, dacă aceste măsuri nu vor fi puse în aplicare problema fundamentală a întregului sistem educațional românesc, născută din discrepanța dintre tinerii absolvenți și necesitățile angajatorilor cu privire la calificarea personalului, va continua să fie o frână permanentă în calea dezvoltării economico-sociale a României.

Nu ai drepturi pentru a publica.