În privința obligațiilor fiscale ar trebui să fie stabilite încă de la început două categorii majore de obligații ale contribuabililor în raport cu statul:

  • impozitele – obligații existențiale și perpetue care există pe du-rata vieții în sarcina contribuabilului;
  • taxele – obligații ocazionale ce se aplică în funcție de opțiunile contribuabililor de a folosi un bun sau un serviciu care aduce vieții un grad sporit de confort.

Una dintre măsurile unanim acceptate ca fiind benefice pentru relansarea economică de după criza economico-financiară din anul 2007 este injectarea de lichidități în economia țării.

Întâmplarea face ca sumele pe care statul român le are de plătit contribuabililor săi persoane fizice și juridice să fie mai mult decât îndestulătoare pentru a iniția un proces de revigorare economică. În plus, fluxurile financiare astfel introduse în economie ar impulsiona inclusiv consumul populației.

Pe lângă măsurile economice menționate până acum, una din cele mai importante este cea a alocării fondurilor provenite de la stat, sau prin intermediul statului, direct beneficiarilor de servicii pentru care se plătesc asigurări, spre deosebire de modelul actual în care fondurile respective ajung direct la furnizorii de bunuri și servicii.

Absorbția fondurilor europene este un domeniu în care datele statistice ne arată un adevăr dureros. Așa cum spune și proverbul „Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă și în traistă”, nu suntem în stare să luăm ce ni se oferă din partea Uniunii Europene.

Dacă ne întrebăm însă ce ar trebui făcut, pe lângă ce au făcut guvernele de până acum (și au făcut bine pe de-o parte, prin crearea unui minister special și alocarea unor resurse umane și financiare acestuia), mai lipsește ceva foarte important: strategia României de a absorbi fondurile europene este una ce ar trebui să fie nu îmbunătățită, ci regândită.