Agricultura

Subvenționarea și fiscalizarea producției agricole

O problemă arzătoare a agriculturii românești este întreținută în mod activ și cu costuri mari chiar de stat: deși nu există nicio rațiune pentru a subvenționa potențialul de producție, adică doar terenul agricol și nu producția efectivă, statul român face chiar acest lucru. Altfel spus, în prezent, statul român plătește subvenție pe terenul deținut, fie în proprietate, fie în arendă, fie în concesiune.

Dar acest aspect nu este justificat din punct de vedere economic pentru că proprietarul primește aceeași subvenție pe teren, indiferent dacă-l lucrează sau nu, ori dacă lucrează mult sau puțin pe acel teren. Iar dacă persoana sau persoanele care primesc banii respectivi nu lucrează pământul înseamnă că statul a plătit degeaba, în vreme ce rolul unei subvenții este de a ajuta și stimula producătorul, adică de a suporta și statul o parte din costurile procesului de producție.

Cu alte cuvinte, de exemplu, dacă obținerea unei tone de cereale înseamnă costuri de 150 de euro, dar cantitatea respectivă se comercializează cu numai 100 de euro, din punct de vedere al agricultorului, acest lucru înseamnă pierdere. Iar dacă mecanismul economiei de piață este lăsat așa, fermierul respectiv nu va mai cultiva nimic. În schimb, prin intervenția statului și acordarea unei subvenții de 100 de euro, producătorul respectiv înregistrează un profit care-i permite să cultive și anul viitor pământul pe care îl deține.

Gândirea strategică corectă din punct de vedere economic spune că nu este potrivită subvenționarea terenului, a capacităților și mijloacelor de producție fără a ține cont de producția obținută și comercializată, pentru că tocmai despre asta ar trebui să fie vorba: susținerea unor cheltuieli pentru ceva ce a fost muncit.

Așadar, din acest punct de vedere trebuie schimbat ceva -dar cu atenție- pentru a crea și a menține un mediu concurențial corect și pentru a elimina cazurile în care cineva cumpără un teren și încasează subvenția fără a cultiva nimic pe el. Drept urmare, este foarte important ca alocarea subvențiilor în agricultură să se facă doar în baza documentelor justificative pentru produsele care ajung în circuitul comercial. Adică artrebui făcută o delimitare a producției de subzistență pe care statul nu ar trebui să o fiscalizeze. De exemplu, dacă un fermier decide că vrea să vândă un kilogram de mere în sistem sătesc, pe bază de troc, statul nu trebuie să intervină.

Astfel se ajunge la o altă problemă majoră în agricultura românească: slaba fiscalizare a producției și veniturile extrem de mici pe care le în-registrează statul român de pe urma activităților agricole. Principalul motiv al acestei situații este acela că până acum nu a fost găsită nicio solu-ție eficientă prin care fermierii să fie determinați să-și declare toată producția agricolă comercializată. Există însă o metodă care, dacă ar fi aplicată, ar crește gradul de fiscalizare al agriculturii românești cu cel puțin câteva zeci de procente.

Astfel, pentru a scoate la suprafață producția agricolă ce intră în circuitul comercial, statul ar trebui să condiționeze alocarea subvențiilor în agricultură de existența documentelor justificative care să ateste vânzarea producției agricole.

Practic, slăbiciunea sistemului fiscal românesc în domeniul agricol are două aspecte, două componente de potențială fraudă tocmai la nivelul marilor operatori:

  • În primul rând, cel puțin o parte din acest comerț se poate face fără documente pentru că, de exemplu, un singur camion poate face două-trei curse din câmp până la o bază de încărcare, fie aceasta chiar un vapor, și poate să circule în aceeași zi cu același aviz de expediere a mărfii, iar statul român nu are cum să vadă producția nedeclarată și, prin urmare, nu știe ce cantități au fost preluate de pe câmp, pentru că plata este făcută exact acolo, la producătorul agricol, fără documente justificative;
  • În al doilea rând, este vorba despre plimbarea barjelor cu cereale vreme de câteva zile în larg, în apele internaționale, iar la întoarcere decontarea TVA plătită pe cantitățile declarate oficial.

Pentru a putea lupta împotriva acestui sistem impropriu numit „mafiot” (pentru că în realitate este un sistem de producere a banilor bazat pe carențele statului în administrarea fiscală), trebuie să fie înlăturate tocmai aspectele care facilitează astfel de practici.

Așadar, una dintre marile schimbări pe care ar trebui să le facem în agricultură din punct de vedere al fiscalizării este acordarea subvenției pentru producția comercializată, pe de o parte, și, pe de altă parte, lăsarea fermierilor care fac o agricultură de subzistență să practice trocul sau comerțul sătesc fără a fi taxați.

Desigur, întrebarea în privința acestui mecanism este „Se vrea, sau nu se vrea?”, pentru că sistemul nu este deloc complicat și poate fi implementat foarte ușor.

Mai mult, vorbim și de o chestiune de corectitudine socială în condițiile în care statul nu intervine să ia niciun ban de la micii producători care au o producție agricolă pe care încearcă să o valorifice prin comerț sătesc -de tip obor sau talcioc- pentru că acel tip de comerț nu ar trebui să intereseze statul, fiind unul de subzistență.

Când vine vorba despre micii producători, în totalitatea lor, aceștia reprezintă o mare masă, dar ei nu sunt sprijiniți în momentul de față în România. Tocmai de aceea, lor trebuie să le fie lăsată libera decizie cu privire la ce vor face cu producția obținută, pentru că acești mici producători știu întotdeauna să se orienteze pragmatic. Adică vor ști și când să vândă și cât și cum să vândă.

Nu ai drepturi pentru a publica.