agriculturaCeea ce a fost distrus în agricultura românească trebuie neapărat să fie reconstruit. Este foarte adevărat că a fost distrus, dar dacă trăim doar cu nostalgia aceasta nu o să realizăm mai nimic.

Unul dintre aceste aspecte bune ale agriculturii practicate în perioada comunistă era reprezentat de bazele de preluare, depozitare și prelucrare a producției agricole. Acestea nu doar că preluau producția, dar lângă ele erau atașate și unități de procesare, iar împreună alcătuiau o rețea națională ce nu mai există în prezent. Din acest motiv, agricultorul român nu poate face altceva decât să vândă marfa ca produs brut, imediat după recoltare, fără a putea să o depoziteze pentru comercializarea ulterioară și fără a o procesa în niciun fel.

Înainte de anul 1990, România a avut unul dintre cele mai bune sisteme de irigații din Europa, sistem ce nu era doar performant, ci acoperea și o suprafață impresionantă de teren.

În prezent însă, o mare problemă a agriculturii românești o reprezintă lipsa acestei rețele de irigații, ce într-un mod similar cu cel al facilităților de colectare, stocare și prelucrare a producției agricole, fie a fost distrusă, fie a fost lăsată în paragină.

O problemă arzătoare a agriculturii românești este întreținută în mod activ și cu costuri mari chiar de stat: deși nu există nicio rațiune pentru a subvenționa potențialul de producție, adică doar terenul agricol și nu producția efectivă, statul român face chiar acest lucru. Altfel spus, în prezent, statul român plătește subvenție pe terenul deținut, fie în proprietate, fie în arendă, fie în concesiune.